Copii ne sunt oglinzi fidele!
Când fiica mea se confrunta cu o provocare, primul ei instinct era să ridice un zid. Unul înalt, de netrecut. Se retrăgea în lumea ei, fără cuvinte, fără priviri, fără dorința de a împărtăși ce simte.
Pentru mine, asta era greu. Greu de dus, greu de înțeles.
Pentru că eu, în momentele mele dificile, am avut mereu nevoie de comunicare și îmbrățișare. Am tânjit după ele în copilărie, dar nu le-am primit atunci când aveam cea mai mare nevoie. Așa că, ulterior, ele au devenit refugiul meu, modul meu de a mă simți în siguranță.
Și iată-mă pe mine, încercând din răsputeri să o fac să vorbească. Să stea cu mine. Să mă lase să-i fiu aproape.
Dar cu cât insistam mai mult, cu atât zidul se înălța mai tare.
Mi-a luat mult să înțeleg. Să mă privesc pe mine, să-mi văd propriile răni. Să accept că nevoia mea nu este și nevoia ei. Că apropierea pe care eu o încercam nu era o mână întinsă, ci un val care lovea un mal ce încerca doar să stea liniștit.
Așa că am învățat să fac un pas în spate. Să-i respect ritmul. Să-i ofer spațiul de care avea nevoie.
𝑺̦𝒊 𝒄𝒆𝒗𝒂 𝒎𝒂𝒈𝒊𝒄 𝒔-𝒂 𝒊̂𝒏𝒕𝒂̂𝒎𝒑𝒍𝒂𝒕.
Când s-a simțit pregătită, a venit ea spre mine. S-a așezat lângă mine. A vorbit. Și da, m-a îmbrățișat. Din proprie inițiativă, fără să o grăbesc, fără să o trag de ea.
Atunci am înțeles că propria mea creștere a fost cheia schimbării noastre. Cu cât am devenit mai conștientă de nevoile mele și le-am gestionat într-un mod echilibrat, cu atât am reușit să creez spațiul de care avea nevoie și ea. Iar în locul ei a rămas ceva mai frumos: liniștea de a oferi sprijin fără să cer ceva în schimb.
𝑪𝒐𝒑𝒊𝒊𝒊 𝒏𝒆 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒐𝒈𝒍𝒊𝒏𝒛𝒊. 𝑵𝒆 𝒓𝒆𝒇𝒍𝒆𝒄𝒕𝒂̆ 𝒄𝒐𝒏𝒗𝒊𝒏𝒈𝒆𝒓𝒊𝒍𝒆, 𝒕𝒊𝒑𝒂𝒓𝒆𝒍𝒆 𝒆𝒎𝒐𝒕̦𝒊𝒐𝒏𝒂𝒍𝒆 𝒔̦𝒊 𝒓𝒆𝒂𝒄𝒕̦𝒊𝒊𝒍𝒆 𝒂𝒖𝒕𝒐𝒎𝒂𝒕𝒆. 𝑫𝒂𝒓, 𝒎𝒂𝒊 𝒑𝒓𝒆𝒔𝒖𝒔 𝒅𝒆 𝒕𝒐𝒂𝒕𝒆, 𝒏𝒆 𝒊̂𝒏𝒗𝒂𝒕̦𝒂̆ 𝒔𝒂̆ 𝒊𝒖𝒃𝒊𝒎 𝒂𝒔̦𝒂 𝒄𝒖𝒎 𝒂𝒖 𝒆𝒊 𝒏𝒆𝒗𝒐𝒊𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒆 𝒊𝒖𝒃𝒊𝒕̦𝒊, 𝒏𝒖 𝒄𝒖𝒎 𝒂𝒎 𝒇𝒊 𝒗𝒓𝒖𝒕 𝒏𝒐𝒊 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒎 𝒊𝒖𝒃𝒊𝒕̦𝒊.
Poate și copilul tău ridică ziduri uneori. Poate și ție îți apasă un buton sensibil. Poate azi e momentul să privești dincolo de reacțiile lui și să vezi ce îți arată despre tine.